Am trăit ca să o văd şi pe asta. U.S.L., paradoxal o coaliţie politică formată din trei partide, are cel mai sărac vocabular. Nu cunoaşte decât cuvintele: jos Băsescu, jos Guvernul, demisie Boc, jos Udrea, jos Roberta, alegeri anticipate!!! Şi când îi auzi cum clamează mereu lipsa dialogului(?). Ce şi cu cine vor să dialogheze doar cu atâtea vorbe? Ei zic, mai ales la televizor, că vorbesc în numele a 80% dintre români (??). Oare aşa să fie? Mă îndoiesc. Eu zic să nu se grăbească, mai ales cu anticipatele, deoarece s-ar putea să aibă mari decepţii. Precizez că eu sunt apolitic, nu simpatizez cu nicio formaţiune politică. Ceea ce am scris, este părerea mea, probabil că şi a altora, mai ales a celor ce nu sunt ,,înebuniţi” de anticipate.

Când mă hotărăsc să scriu o carte consider că fac un lucru normal, firesc. Singurul aspect care mă frământă este acela de a avea inspiraţia şi documentaţia necesară. Atunci însă când încerc să scriu istoria satului meu, treaba se prezintă cu totul altfel. Mă încearcă mai întâi o emoţie pe care cu greu pot să mi-o stăpânesc. De ce? Pentru că aici este pământul în care sunt ancorat şi eu pentru totdeauna.Aici, în acest pământ, îşi dorm somnul de veci părinţii, moşii şi strămoşii mei. Iar atunci când îmi va bate ceasul, mă voi culca şi eu alături de ei şi împreună ne vom dormi somnul veşniciei, al trecerii în eternitate şi al sfârşitului tuturor suferinţelor lumeşti. Toate aceste sentimente le încearcă doar acela care are un sat al său. Vai de cel ce nu-l are, deoarece, întocmai ca o plantă dezrădăcinată purtată de furtuni, va sfârşi prin locuri necunoscute şi îşi va pierde urma.
Aşadar, dominat de asemenea sentimente şi de o puternică jenă, pe care doar eu o simt, în acest caz, pentru că îndrăznesc să tulbur somnul înaintaşilor mei, încep să răscolesc cu maximă atenţie trecutul istoric al acelora care au trăit prin aceste locuri şi au respirat aerul pe care îl respirăm noi cei de astăzi, şi pe care cu mândrie îi numesc consătenii mei. ,,O treabă simplă”, vor zice unii. ,,Eh, e şi asta o treabă acolo” vor zice alţii. Eu nu aplec urechea la vorbele lor, îmi văd de trebă în continuare, perfect conştient fiind că munca pe care o fac merită săvârşită, fie şi numai pentru a marca identitatea mea şi a entităţii din care fac parte. Mai ales că dindileganii mei, unii dintre cei mai vechi locuitori din întreg vestul României (fapt demonstrat antropologic, arheologic, iar prin modesta mea contribuţie şi documentar) şi-au purtat crucea cu demnitate peste veacuri, depăşind toate greutăţile şi obstacolele ivite în calea lor. Cum aşi putea face să nu le cinstesc memorie, când se ştie cu certitudine că lor le datorăm faptul că existăm noi, cei de astăzi? Cum aş putea trece pasiv pe lângă contemporanii mei, când le văd strădania zilnică de a purta mai departe stindarul istoriei noastre locale, al tradiţiilor şi obiceiurilor moştenite de la înaintaşii noştri? Cred că şi numai datorită profesiei mele, aceea de istoric, mi-ar fi penibil să mă privesc în oglindă. Nici unii, nici alţii nu trebuie să se piardă în anonimat. Tocmai de aceea, mă voi strădui ca în cartea de faţă să imortalizez, prin slova scrisă, la nivelul cunoştinţelor mele, tot ce a avut şi are tangenţă cu ei, mai ales moştenirea care ne-a fost transmisă direct, fără nici un fel de intermediari. Din întregul noian al moştenirii, eu îi implor pe actualii şi viitorii mei consăteni să păstreze şi să cultive, cu grijă şi cu folos, limba, cultura, credinţa străbună, obiceiurile şi tradiţiile, dar şi pământul acesta din care am fost plămădiţi şi în care ne vom întoarce cu toţii, atunci când ne va bate ceasul. Este tot ce avem noi mai scump şi mai sfânt în lumea aceasta.
Toate argumentele de mai sus mă motivează, până la determinare, să scriu această carte. Tocmai de aceea, mă străduiesc să elaborez o istorie cât mai completă a localităţii Dindeşti, cu care eu însumi merg până la asimilare.
Foarte tare m-aşi bucura dacă lucrarea mea are fi citită de cât mai mulţi iubitori de istorie, îndeosebi aceea care se consideră cu adevărat fii ai satului Dindeşti.
Autorul cărţii: Ioan Ciarnău

Aşa cum promiteam anterior, voi reveni în acest articol cu date concrete şi cu anumite referiri la viaţa cotidiană, precum şi la altele, aşa cum s-au petrecut ele , sau se mai prezintă încă, toate în viziunea mea. Toate acestea sunt obiective prioritare în blogul meu. Aici am să încerc să ocolesc ficţiunea, sau minciuna, să scot în evidenţă o realitate care de multe ori mă irită dar, în acelaşi timp, mă şi motivează să scriu. Diversitatea va fi una din condiţiile mele, tocmai pentru a evita monotonia sau chiar plictisul. Material concret există har Domnului, din păcate sau din fericire, depinde de fiecare dintre noi cum abordăm sau înţelegem fenomenul social la care, vrând ne vrând, ne vedem obligaţi să luam parte, bine înţeles ca parte a acestei societăţi. O societate în care vîrfuirile acesteia, adică acei care ne determină destinele, nu se dovedesc a fi capabile de a ne oferi soluţiile unei vieţi mai bune.
Să nu ne mirăm prea tare că viitorul nostru este incert, că limba noastră românească începe să se deterioreze, atât fonetic cât şi gramatical, că traiul nostru cotidian devine tot mai greu, total diferit de cel al parveniţilor corupţi, că hoţia sau tâlhăria au ajuns să se generalizeze chiar sub ochii celor îndrituiţi de lege să le stopeze: poliţie, parchet şi justiţia de la toate nivelurile. Poliţia strigă mereu că nu are efectivul necesar, că nu dispune de logistica cu care ar trebui să se doteze (oare aşa să fie?) pentru a-i prinde pe răufăcători. Parchetarii (aşa ar trebui să se numească slujbaşii parchetului, mai ales luând în considerare eficienţa muncii lor), fac descinderi anapoda, poartă oameni încătuşaţi prin faţa camerelor de luat vederi, întocmesc dosare neprofesioniste în care lipsesc de cele mai multe ori probele indubitabile care să-i încrimineze mai ales pe marii noştrii hoţi. Adică pe aceia care, cu o poftă nebună şi fără pic de ruşine au devalizat bănci, au falimentat firmele de stat, au văndut la preţuri de nimic obiective industriale viabile sau rezervele subsolului românesc, toţi aceştia, mafioţi desigur, s-au îngijit doar de acumularea nemeritată a unor averi colosale. Ce le pasă lor că au aruncat ţara într-un colaps economic din care nu poate ieşi? Într-o atare situaţie justiţia, drăguţa de ea, jubilează: emite mandate de arestare pe 24 de ore, uneori chiar pe 29 de zile şi … cam atât. După care judecă pe marii tâlhari, tocmai pe aceia cărora ar trebui să le confişte fără crâcnire averile rău agonisite şi să-i condamne la ani grei de închisoare, îi judecă în stare de libertate, probabil pentru ca să-şi poată şterge urmele (sărăcuţii!!!), o judecată care se tot amână până la… prescriere. Ăştia da judecători. Cu ei ne putem mândri. Cât de adevărate sunt cuvintele: ,,La noi ca la nimeni”
În condiţiile de mai sus, să nu ne mirăm că prin economie operează marii delapidatori şi evazionişti, pe străzi îşi fac legea interlopii, iar prin casele oamenilor bântuie hoţii, violatorii şi criminali, iar prin justiţie zburdă şi îşi frecă mâinile de satisfacţie magistraţii corupţi. Deh, au şi ei nişte copii de crescut. Mai mare ruşinea. Opoziţia satisfăcută că treburile guvernului nu merg chiar bine, în loc să vină cu soluţii alternative, cloceşte toată ziua proiecte de suspendare a preşedintelui, de alegeri anticipate, de pavare ,,cu bune intenţii” a drumului spre Curtea Constituţională. Ei, aşa da! Să te ţii nene când vor veni ăştia la putere.

Aşa cum arătam în articolul anterior, în perioada de tristă amintire a ,,multilateral împuşcatului” ne-am străduit să ,construim ,,omul de tip nou”. Şi, după cum se poate vedea zilnic la unele posturi ,,economice” de televiziune, o făcurăm şi pe asta. Aşa a spus şi căţeaua olteanului după ca a sărit peste şanţ: ,,o făcui şi pe asta”. ,,Capodopera” noastră, a întregii societăţi româneşti, scoasă în evidenţă mai ales după revoluţie, poartă amprenta unei ,,democraţii originale”. Vorba aceea:,,ca la noi la nimeni”. Până aci, toate bune şi frumoase. Necazul începe doar după ce încercăm să scoatem în evidenţă calităţile noii noastre construcţii: parvenist, chiulău, mincinos, curvar, beţiv, hoţ, parşiv, cinic (unii chiar criminali), lăudăros, ciubucar, etc. Într-un cuvânt, calităţi dintre cele mai neonorante. Aci, se cuvine să aratăm că nu putem eticheta în acest fel întregul popor român care, după părerea noastră este format din oameni modeşti, corecţi în cea mai mare parte, oneşti, serveabili şi cu frica lui Dumnezeu. Nu, nicidecum. Dorim să arătăm doar că din rândurile sale, se desprinde o masă destul de însemnată de indivizi cărora le place să se considere drept reprezentanţi ai acestuia, să vorbească mereu în numele său, chiar să ,,plângă” pe umerii săi. Este vorba de ,,emanaţii” revoluţiei şi de progeniturile lor (la noi până şi politica se transmite ereditar), cu studii îndoielnice, un fel de semidocţi care, conform principiului ,,cine se aseamănă se adună”, s-au adunat şi ei într-o masă destul de însemnată care se numeşte pompos ,,clasa politică”. Ei ne reprezintă peste tot, cu ei defilăm în lumei, ei se străduiesc să ne compromită peste tot, chiar şi în Parlamentul european. Profită de faptul că nu-i opreşte nimeni. Cum ete posibil aşaceva, vom arăta în rândurile de mai jos:
Totul porneşte din interiorul ţării, un sat fărăr câini. Aici unii se străduie (cum-necum) să urnească ţara din criza în care se găseşte. Opoziţia frânează (sabotează), în numele poporului, suţinută până şi de justiţia care ar trebui să o pună la respectul legilor. Guvernul propune proiecte de legi, opoziţia le boicotează încă înainte ca acestea să fie prezentate în Parlament. Dealtfel, nici la cele prezentate în Parlament opoziţia nu totdeauna participă, părăseşte sala. Cum se numeşte asta, altfel decât sabotaj? Unele partide din opoziţie, prin ,,iluştrii” săi reprezentanţi, când văd că nu au alternative la ceea ce ei numesc ,,proiecte antisociale” chiamă masele de cetăţeni să iasă în stradă, să dărâme guvernul, să schimbe preşedintele ţării, să înlăture de la putere partidele care prin votul popular au ajuns acolo. Cum se numeşte această acţiune, altfel decât încercare de lovitură de stat? Justiţia tace. Oare de ce? În asemenea situaţii, la unele televiziuni, mai ales la două dintre ele (nu vreau să le nominalizez, să nu mă acuze că vreau să le compromit, au ele îsile grija asta, de a se autocompromite în ochii telespectatorilor), o întreagă armată de lătrăi, cu pretenţii de ,,analişti politici, analiţti economici, analişti militari, etc” un fel de Mafalda pricepuţi la toate, dirijaţi (a se înţelege orchestraţi) de nişte moderatori ce se vreau a fi neutri, dar vizibil rău intenţionaţi ,,analizează” tot timpul acuzator şi compromiţător doar la adresa puterii. Dar şi aici fiind vizate mai mult doar câteva persoane: în special Traian Băsescu, preşedintele ţării; Emil Boc, primul ministru Elena Udrea, ministrul turismului. De ce? E vizibil, chiar foarte clar, opoziţia vrea, cu orice preţ, să acceadă la putere. Nu are răbdare ca cei de la putere să-şi ducă mandatul până la capăt. Ei vreau alegeri anticipate. De ce? Or fi adus ,,ăştia” cumva minerii în Bucureşti? Au uitat cumva că tocmai ei au fost aceia. Memoria nu ne înşeală. Astea cum se numesc altfel decât subminarea puterii de stat, instigare la revoltă populară şi atac la persoană, toate fapte condamnate de Codul Penal. Justiţia tace şi în acest caz. În acest caz, fireşte, ne putem întreba: cât de grav trebuie să încalce liderii opoziţie, susţinuti de lătrăi de tipul nistoreştilor, ciovicilor, cristeştilor, dumitreştilor, popeştilor, voiculeştilor şi alţii care singuri se prezină pe la amintitele televiziuni, pentru ca justiţia să se autosesizeze, char şi numai pentru simplul motiv de a apăra legalitatea, persoana sau autoritatea de stat?
Aşa stând lucrurile, nu pot să nu mă întreb, doar ca simplu cetăţea care îşi iubeşte Patria: Cum să ne respecte comunitatea internaţională, cum să fie bine văzută sărmana noastă ţară printre statele lumii moderne când tâlharii de renume(deja internaţional) o jefuiesc fără pic de jenă, fără să fie deranjaţi de lege? Sau dacă, totuşi, procurorii încearcă să mişte cîteceva în acest sens, judecătorii amână procesele până procesele se prescriu. Avem mulţi juecători corupţi, care ei înşişi ar trebui să fie judecaţi. Dar Cine să o facă?
În încheiere, încerc să găsesc singur răspunsul la întrebarea: cu ce poate fi asemuit climatul politic de la noi din ţară? Cred că poate fi asemuit cu o ,,apă mare, tulbure” în care ,,lideri” politici precum Victor Ponta sau Crin Antonescu încearcă să pescuiască funcţiile cele mai înalte în stat: primul vizează postul de prim-ministru, iar cel de al doilea pe cea de (nici mai mult nici mai puţin) preşedinte al tuturor românilor. Dacă aceste năzuinţe ale lor, prin absurd, s-ar îndeplini, cred că am avea conducători pe cei mai nepotriviţi oameni. De ce? Să mă explic: V. Ponta încă nu a ajuns la maturitatea politică cerută de funcţia râvnită (sunt convins că nici nu va ajunge vreodată), cum se poate explica altfel faptul că el, care repetă mereu pe la televiziune că a fost procuror (bine că doar a fost) nu-şi dă seama că prin vocabularul său vulgar, tot timpul jignitor, chiar calomniator, la adresa guvernanţilor, în special la Băsescu, Boc şi Udrea, face mereu atac la persoană, afirmaţie plasată în sfera penalului. Iarăşi, unde este justiţia? Cum apără instituţiile statului?; Crin Antonescu, unul dintre cei mai mari demagogi din câţi am văzut până în prezent pe la televiziunile noastre, unul care ia salariul de senator la fără frecvenţă, un mare chiulău afirma în iarna acestui an, la o întrunire publică, televizată următoarele: ,,Să-l punem pe Băsescu la treabă!!!”.Chiar el spune asta, care are un procent de sub 1% la şedinţele Senatului? Dacă acum îşi permite să aibă un asemenea comportament atunci ce ar face el să se vadă preşedinte la Cotroceni? Oricum, eu mă voi gândi bine unde îmi voi da votul. Bine ar fi facă la fel toţi electorii din această ţară.
Un cuvânt pentru ziarişti: În presă, în general avem oameni bine pregătiţi, buni profesionişti, cu discernământ, apolitici şi echidistanţi, capabili de a face o analiză competentă într-o situaţie dată. Dar şi aici, ca în oricare sector de activitate, există o pleavă de intruşi, care prin incompetenţă şi prin slugărnicie fac de râs presa. Pentru că nu pot fi altfel, ne având altceva mai bun de făcut, îşi vând sufletul ,,pentru un pumn de galbeni” , devin slugi. Iar slugile, la ordinul stăpânului, mai trebui să se încadreze, cu tot ,,talentul” lor, în corul destructiv al LĂTRĂILOR.

Îmi aduc aminte, de fapt nici nu trebuie să mă forţez prea tare, că a foast odată o ,,epocă de …” în care nouă, cadrelor didactice, ni se cerea cu insistenţă, ba chiar ni se trasa drept ,,sarcină de partid”, să creăm OMUL DE TIP NOU. Iniţiatorul acestei năstruşnice idei a fost însăşi ,,Cel mai iubit fiu al poporului”. Atât de iubit încât chiar poporul, prin reprezentanţii săi, din prea mare dragoste l-a devorat. Întocmai ca în fabula, creată de mine, ,,Şvabul şi mânzul”. Scenariul, pus în scenă de un regizor autentic, mai târziu devenit celebru, s-a petrecut în timpul unei revoluţii, căreia mie îmi place să-i zic revoltă populară. Asta doar aşa ca să mă exprim mai ,,elegant”, altfel i-aşi zice lovitură de stat. Ei bine, această revoluţie de pomină, pe lângă durerosul fapt că a curmat viaţa foarte multor tineri, oameni în floarea vârstei, al căror număr real nu-l vom şti niciodată, deoarece încă mai sunt ,,structuri” care să ni-l ascundă, a mai inventat, şi ea, un ,,fiu iubit” care, discipolul primului fiind, se considera ca fiind omul providenţial (probabil că şi astăzi se crede aşa) care să ne ,,călăuzeasc”. Şi ne-a ,,călăuzit” mai bine de zece ani. În forţă. Uneori, când simţea că-i slăbeşte forţa, cu care să-i disciplineze pe ,,golani”, mai făcea apel la ajutorul ,,frăţesc” al minerilor…, mari specialişti în plantatul florilor în Piaţa Universităţii şi în mânuirea bâtei.
Începând din acest moment, cutia Pandorei fiind deschisă, toate au fost posibile. Mai ales necazurile şi greutăţile. Acum se înregistrează câteva recorduri negative, astfel:
- toate structurile statului sunt desfiinţate, apar altele cu scop decorativ,
- se crează un haos legislativ în care justiţia ,,independentă” judecă după cum o poartă capul,
- industria supradimensionată, cu care ,,trebuia” să ne mândrim, este transformată rapid în fier vechi, iar muncitorii ajung pe drumuri, oraşele construite în jurul platformelor industriale, sau a exploatărilor minere, ajung să fie considerate zone defavorizate, etc.,
- ministrul finanţelor, căruia îi plăcea să se autoîntituleze ,,Hagi al finanţelor”, prin ingineriile sale financiare face ca doar în doi-trei ani inflaţia să crească de … 300 de ori !!!,
- M.S. Regele Mihai I, care vine din exilul în care a fost aruncat de comunişti, să se închine la mormintele strămoşilor săi, este considerat ,,cetăţean străin” şi aruncat peste graniţă, întocmai ca un infractor străin.
- sub protecţia ,,părintească” a emanaţilor revoluţiei şi în spatele sloganului (tâmpit) ,,Nu ne vindem ţara” apar borfaşii şi hoţii, mulţi dintre ei deveniţi peste noapte milionari, chiar miliardari, care mai apoi devin politicieni clamaţi pe la toate televiziunile, mari ,,reformatori” şi care, culmea cinismului, ne dau lecţii de morală,
- şi multe altele pe care sunt sigur că memoria românilor le va păstra, cel puţin asta nu poate fi prescrisă.
Toate acţiunile rele, ale celor ce sunt vinovaţi de starea în care se găseşte România, sunt susţinute, foarte vocal, pe la multe posturi de televiziune, de corul LĂTRĂILOR. De ei mă voi ocupa în articolul următor.

Printre istoricii mai de seamă ai nord-vestului României se numără, fara îndoială, şi profesorul ioan Ciarnău, cu domiciliul în comuna Dindeşti, jud. Satu Mare, specializat în arheologie, dar cu sufletul său larg deschis, încă di copilărie şi studenţie, spre epoca modernă şi contemporană. Până la respectabila vârstă de 70 ani, câţi i-a împlinit în acest an, şi-a onorat foştii elevi şi alţi iubitori ai locurilor şi zonelor de graniţa de vest a ţării, cu numeroase şi importante lucrări mai de seamă fiind monografia comunei Andrid, întitulată ,,Comuna Andrid, condiţii naturale, istorie şi contemporaneitate” , fostă cândva un centru de plasă cu o recunoscută viaţă economico-administrativă, şcolară şi culturală.
Fiindu-i profesor chiar în Dindeşti, îndată după reforma învăţământului din 1948, nu mică mi-a fost surpriza când în vara acestui an am fost învitat la lansarea a două cărţi de-ale dumnealui: ,,Ultzima brazdă” şi ,,Nu eşti singur, Ionică”. A fost o învitaţie tentantă, venită nu numai din partea unui prestigios istoric, dar şi de la un talentat prozator, cel în cauză fiind un bun fost elev de-al meu. Întâlnirea pentru lansare a avut loc la Biblioteca Judeţeană ,,Petre Dulfu” din Baia Mare, cei prezenţi manifestându-şi satisfacţia pentru lansare, pentru întâlnirea autorului cu foşti colegi şi cunoştinţe. Precizările făcute de prof. Vasile Leschian în numele unităţii onorate, a însăşi autorului şi participanţi, au avut un caracter informativ, dar şi omagial pentru ostaşii români care, prin eroismul lor, şi-au vărsat sângele eliberând de sub horthysm şi hitlerism oraşele Carei şi Satu Mare, numeroase localităţi din împrejurimi precum: Andrid, Dindeşti, Vezendiu, Tirea, Ghenci, Ciumeşti, Sanislău, Ianculeşti, Foeni, Petreşti, şi altele din judeţul Satu Mare.
În cele şase capitole ale cărţii de suflet ,,Ultima brazdă”, autorul îşi propune, precum însuşi afirmă, ,,să facă cunoscut cititorului efortul uriaş, uneori supraomenesc, dovedit de viteaza noastră armată, de bunii săi luptători, care înfruntând un inamic deosebit de tenace inamic, a reuşit să elibereze pas cu pas, palmă cu palmă, teritoriul aflat sub ocupaţie horthyisto-fascistă. Duşmanul a fost lovit mortal şi aruncat peste graniţa de nord-vest”. Eliberarea oraşului Carei a avut loc la 25 octombrie 1944. În memoria acelei strălucite vitorii guvernul român de atunci, scrie autorul, a hotărât ca această zi, din fiecare an, să fie sărbătorită ca zi simbol etern a vitezei noastre armate.
Pentru realizarea practică a acestei importante lucrări cu caracter istorico-militar, autorul s-a documentat cu sârg în arhivele U.M. 02405 Piteşti, în altele din ţară. Totodată a beneficiat de generozitatea gen. lt. (r) Ion Botea, despre care autorul scrie că i-a dat un substanţial ajutor, ,,punându-i la dispoziţie, multă generozitate, o mare parte din memoriile sale de război însoţite un bogat material documentar şi schiţe de lupt”. Sunt pom,enite şi alte nume care i-au pus la dispoziţie tabelele cu eroii, mormintele de eroi, cu cimitirele şi monumentele din zonă ridicate în cinstea celor ce s-au jertfit pentru patria română.
Această carte de istorie vie se încheie apoteotic, prin ceea ce regimurile trecute din România au neglijat, şi anume, cunoaşterea şi omagierea numelor eroilor, îndemnul pentru conservarea şi îngrijirea cimitirelor şi monumentelor ridicate. Istoria acestor acţiuni face parte din istoria naţională, inclusiv Monumentul Ostaşului Român din Carei operă a maestrului sculptor Vida Gheza.
Felicitări, domnule profesor Ioan Ciarnău, pentru cartea ,,Ultima brazdă” şi pentru interesul manifestat cultului eroilor ce se degajă din ea.
Mulţi ani, stimate coleg, Ionică!

Activitatea profesională:
Întreaga mea activitate didactică am desfăşurat-o în şcolile din Andrid şi Dindeşti unde am predat istoria şi geografia, uneori pentru completare de catedră am avut în sarcină şi orele de sport. Calificat fiind în istorie şi în geografie, am putut parcurge toate treptele profesionale, astfel că am obţinut cu succes şi gradele didactice toate. Rezultatele muncii mele la catedră nu au întârziat să apară, astfel:
– am antrenat majoritatea elevilor în acţiunea de cercetare a istoriei locale. În acest sens am alcătuit un cerc de istorie-arheologie întitulat ,,Popor de viteji” cu care am obţinut rezultate remarcabile: locul I la olimpiada de istorie, faza judeţeană, în anul 1979 prin elevul Ciarnău Cătălin (fiul meu). În anul următor, 198o, cu ocazia aniversării a 2000 de ani de la crearea Statului dac condus de Buerebista, un echipaj format din 12 elevi ai mei, 6 fete şi 6 băieţi, cu toţii provenind din cercul meu de istorie, am câştigat faza judeţeană, Satu Mare, calificându-ne la cea naţională care s-a desfăşurat la Hunedoara (durată două săptămâni), pe două probe: istorie şi sport. Aici, unde au participat echipaje dein toate judeţele ţării, inclusiv oraşul Bucureşti, am obţinut locul III, pe ţară, la proba de istorie, locul I la handbal-fete şi locul II la handbal-băieţi.
– atât personal, cât mai ales cu cercul de istorie am am făcut cercetări de sondaj mai ales în larga Vale a Ierului, dar şi pe ambele terase, şi împrejurimi, iar munca noasatră a dus la descoperirea multor vestigii arheologice care apoi, începând din anul 1977 au devenit un bogat, frumos, dar şi valoros material expozant în Muzeul şcolar din cadrul Şcolii generale Dindeşti care fiinţează şi astăzi sub numele de Muzeul Văii Ierului.Consider că nu mai trebuie să insist pe valoarea şi valenţele educative ale acestui muzeu, mai ales că toate orele mele de istorie le desfăşuram în acest autentic cabinet de istorie. Rezultatele au foat mai multz decât nutabile.
Activitatea editorială:
-mai multe articole ştiinţifice, şi studii, puublicate în revistele de specialitate foarte cunoscute pe plan naţiona, îndeosebi în lumea academică, precum Acta Museii Napocensis, Crisia, Satu Mare – studii şi comunicări, SCIVA, etc., unde am publicat articole ca: Descoperiri neolitice din valea Ierului, Descoperiri monetare antice în judeţul Satu Mare, Morminte din cultura Sântana de Mureş la Dindeşti, judeţul Satu Mare, etc.
– cărţi publicate, în perioada 1986 – 2011, la Editura Fidelia: Ultima brazdă (istorie); Comuna Andrid – condiţii naturale, istorie şi contemporaneitate;romanul, Nu eşti singur, Ionică; romanul, Vremea şerpilor; Să nu uităm Tătăreştiul (istorie); Cum am învins cancerul (medicină).
– cărţi în curs de apariţie: Atacul de la Balta Verde – roman; Grupul de rezistenţă anticomunistă de la Pir- roman documentar; Istoria Dindeştiului.
– cărţi în faza de documentare: Circulaţia Cărtii vechi româneşti în ţinutul Sătmarului – istorie; Istoricul Protopopiatului greco catolic Carei şi cel al Văii Ierului; Centenarul Francisc Pall – carte comemorativă, şi atele care deocamdată sunt în faza de intenţie. Realizarea acestora depinde în mare măsură de starea de sănătate pe care o voi avea în viitor.